Sub lumina blândă a soarelui ieșean, timpul părea că își încetinește pașii. Curtea Seminarului Teologic „Sfântul Vasile cel Mare” din Iași nu mai era doar un loc oarecare, ci devenise o punte între două lumi: cea a tinereții, păstrată vie în suflet, și cea a maturității, încărcată de experiențe și doruri tăcute.
După 20 de ani, pașii noștri s-au întors acolo unde, odinioară, visam pentru prima dată cu adevărat. Zidurile vechi, martore ale atâtor rugăciuni șoptite și lacrimi ascunse, păreau că îi recunosc. Fiecare colț păstra ecoul unor glasuri de demult, iar fiecare bancă își amintea de emoțiile unui început. Ne-am privit unii pe alții cu uimire și recunoștință. Chipurile erau schimbate, dar privirile erau aceleași. În ele se citeau nopțile de veghe, încercările vieții, dar și o lumină caldă, născută din credință și prietenie. Îmbrățișările nu erau simple gesturi, ci mărturisiri fără cuvinte: „Nu te-am uitat.”
Clopotul a răsunat adânc, ca o chemare din alt timp. În biserică, liniștea a avut greutatea unei rugăciuni trăite, nu doar rostite. Fiecare cuvânt s-a așezat în sufletul fiecăruia ca o adiere, adunând anii risipiți și dându-le sens. A fost mai mult decât o slujbă. A fost o întoarcere în sine, o regăsire a tuturor, cuvintele au început să curgă asemenea picăturilor calde ale ploii. Amintirile s-au aprins una câte una: râsetele din internat, emoțiile examenelor, sfaturile profesorilor, prieteniile care au sfidat timpul. Numele fiecăruia dintre noi au fost rostite cu sfială, dar și cu o lumină blândă în privire.
De asemenea, doamna profesoară Carmen Dura ne-a făcut părtași emoțiilor sale, care au ajuns la sufletele noastre, și, cu glasul cald și privirea încărcată de amintiri, ca și cum anii nu ar fi trecut, ci doar s-ar fi așezat cuminți între paginile sufletului, se citesc cuvintele ei în care se simte dorul, recunoștința și grija pe care nu le-a pierdut niciodată pentru promoția 2006-2026: „Anii au trecut peste mine și peste voi, iar viața ne-a dăruit fiecăruia și bune, și rele. De ce spun aceasta? Pentru că nu există doar trandafiri în drumul nostru, dar faptul că se află și ei în existența noastră ne încurajează să iubim viața cu toate ale ei. Bucurați-vă de viață, de tot ce oferă ea, de oameni, de întâmplări, nu lăsați pe nimeni să vă distrugă idealurile, învățați în fiecare zi ceva nou și iubiți omul. Doar așa nu va îmbătrâni și sufletul alături de trup. Poate că uităm adeseori, dar faptul că ne trezim în fiecare dimineață reprezintă o nouă șansă să fim mai buni, o nouă cunoaștere, o nouă speranță. Fiecare zi aduce iubire, cunoaștere și speranță în mai bine. Folosiți darurile acestea, iubiți viața și oamenii și, nu uitați, zâmbiți mai mult. Poate nu se face primăvară doar cu un zâmbet, dar cu siguranță veți încălzi inima cuiva trist și deznădăjduit când va vedea zâmbetul vostru. Și atunci, poate, fără să știți, veți aduce primăvara și bucuria din nou în celălalt”. Ne-a vorbit nu doar ca profesor, ci ca un om care a trăit alături de noi începuturi, speranțe și deveniri.
În continuare, viața ne-a purtat pe drumuri diferite, ca pe niște frunze luate de vânt, dar în această zi, toate drumurile s-au adunat în același loc, ca și cum n-ar fi fost niciodată despărțite. Pentru o clipă, nu mai eram oameni maturi, apăsați de responsabilități, ci tinerii de altădată, cu sufletele deschise și inimile pline.
Când seara a început să coboare, un dor liniștit s-a așternut peste toți. Despărțirea avea gustul dulce-amărui al timpului care nu se mai întoarce. Dar în priviri se citea o certitudine: ceea ce au trăit împreună nu s-a pierdut, ci s-a transformat în ceva mai adânc, mai trainic și tainic.
Revederea de 20 de ani, promoția 2006-2026, nu a fost doar o întâlnire, a fost o poezie trăită, o rugăciune fără sfârșit, o dovadă că timpul trece, dar sufletul își amintește întotdeauna drumul spre casă.
prof. Elena Mihalcea
